De ce să nu întâlnesc Palestina?

Se spune: Ben Blushi

Recunoaşterea Palestinei de către Franţa şi Marea Britanie a ridicat o întrebare fundamentală cu privire la morala popoarelor.

Întrebarea este, când merită un popor să aibă propria ţară?

Lumea are încă multe popoare care nu au stat, deși au luptat mai mult decât palestinienii, deși au durat mai mult decât au, deși nu au ocupat pe nimeni cu pământ așa cum au făcut arabii palestinieni de secole, și deși nu au creat organizații teroriste care ucid copii care se joacă în curte.

În ultimii 80 de ani palestinienii au făcut totul greşit.

Erau cei mai mari duşmani ai ţării lor.

În 1947, ei au respins formula ONU pentru crearea a două state, Palestina și Israel și au mers la un război de gherilă pe care l-au pierdut.

Apoi s-au întors la război în 1967 cu ajutorul altor state arabe și au pierdut din nou.

În 2000, acordurile de pace ale preşedintelui Clinton au fost respinse, în temeiul cărora Israelul şi America au recunoscut statul palestinian şi, dacă ar fi să adune respingeri palestiniene, s-a dovedit că Israelul a respins statul Palestinei mai puţin decât palestinienii înşişi.

Trecerea de la eșec la palestinieni pierdut timp, teren, finanțe, soldați, aliați și speranță în ordine.

Doar uita-te la numărul de creștere demografică în aceste două popoare pentru a da seama cum s-au tratat.

În 1947 tot teritoriul palestinian avea 2 milioane de locuitori.

Dintre aceşti 1,4 milioane erau arabi şi 600 de mii erau evrei.

Numerele au scăzut astăzi.

Palestina are aproximativ 5 milioane de locuitori, iar Israelul are 10 milioane.

În 80 de ani, Israelul, această ţară creată de imigranţi care au venit din Europa după ce au fost masacraţi şi expropriaţi de Hitler, creaţi în deşert cea mai avansată agricultură de pe planetă, a construit cea mai inteligentă armată pe care am văzut-o până acum, este liderul de necontestat din AI şi are o economie care produce 600 de miliarde de dolari pe an, de mai multe ori mai mare decât multe ţări europene de azi care recunosc Palestina şi de două ori mai mult decât Iranul, deşi fumul său subteran uscat nu conţine petrol.

Între timp Gaza și West Bank, unde trăiesc 5 milioane de palestinieni, nu pot face mai mult de 15 miliarde de dolari pe an, iar acest lucru înainte de război.

Privind aceste numere, nu trebuie să fii economist, să înţelegi ce a făcut un om în 80 de ani şi ce au făcut ceilalţi oameni.

Dar nu se termină aici.

Compararea standardelor democraţiei acestor două popoare este şi mai dureroasă.

Israelul este o democraţie puternică, există libertate în presă, majoritatea ziarelor sunt împotriva guvernului, oamenii ies în fiecare săptămână în semn de protest, parlamentul, alegerile sunt organizate la fiecare patru ani, iar tribunalele aşteaptă cu nerăbdare să-l închidă pe prim-ministru în funcţie, sub suspiciunea că soţia sa a primit câteva daruri scumpe.

Pe de altă parte, palestinienii nu au făcut alegeri de douăzeci de ani.

Și odată ce au votat, au ales Hamas, care, desigur, nu mai permite alegeri din ziua în care a preluat puterea.

Întrebarea este de ce această schimbare?

De ce două popoare care trăiesc într - o ţară, hrănite din aceeaşi ţară, beau aceeaşi apă şi se spală dintr - o mare, se deosebesc atît de mult.

Cum ar putea Israelul să devină o superputere economică timp de 80 de ani, în timp ce palestinienii nu au putut produce nici democraţie, nici economie pentru aceeaşi perioadă de timp?

Cei care doresc să justifice palestinienii declară că Israelul i-a împiedicat să dezvolte economia şi democraţia.

În mod ironic, alegerile recente din teritoriile palestiniene au avut loc în 2005, când israeliţii au părăsit Gaza şi le-au lăsat palestinienilor.

Din acea zi, alegerile nu au mai fost făcute şi, prin urmare, este ciudat să credem că palestinienii merg la urne doar atunci când sunt ocupaţi.

Când sunt liberi nu vor alegeri.

Aceasta este adevărata criză a Gaza pe care nu o poate rezolva nicio recunoaştere.

Incapacitatea palestiniană de a se guverna singură.

incapacitatea lor de a recunoaște democrația ca instrument comun.

Palestinienii merită statul în aceste condiţii?

Ar trebui să existe o naţiune care, în loc de instituţii alese, să fie condusă de un grup terorist înarmat?

Este tot Gaza Hamas?

Palestinienii iubesc Hamasul?

Din păcate este.

În ultimii doi ani, milioane de israelieni au protestat împotriva războiului, dar nici un palestinian nu s-a opus Hamasului.

Tinerii palestinieni care trec firul spinului pentru a ucide fete israeliene la concert nu s-au răzvrătit niciodată împotriva Hamas.

Cei care îşi sacrifică viaţa pentru a masacra civili nevinovaţi ar fi putut risca să se ridice împotriva Hamas.

Dar asta nu s-a întâmplat.

Palestinienii iubesc Hamasul.

Teroriştii proclamă martiri.

Nu există partide în Gaza, nici lideri şi nici grupuri politice care să se opună Hamas.

Prin urmare, recunoaşterea necondiţionată a Palestinei este o recompensă pe care poporul palestinian nu o merită.

Oamenii trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor.

Noi albanezii am adus comuniştii la putere prin vot şi timp de 45 de ani nu am făcut nimic pentru a-i doborî.

Comuniştii ne-au violat şi ne-am supus violenţei.

Dacă, departe, comuniştii albanezi ar fi violat un alt popor, am fi fost la fel de responsabili ca germanii responsabili pentru aducerea lui Hitler la putere şi pentru a-i da copiilor soldaţi să cucerească lumea.

Astăzi germanii recunosc această câmpie morală și trăiesc cu capetele lor așezate că prin voturile lor a creat un monstru.

Dar acest criteriu moral nu-i poate exclude pe palestinieni.

Hamas este monstrul lor.

Ei au dat naștere acestui eșantion și, prin urmare, trebuie să fie la fel de responsabili ca germanii.

În numele moralităţii, palestinienii trebuie plasaţi ca o condiţie a dispariţiei eşantionului pe care l-au creat.

Zgârieturile Hamas nu pot fi doar datoria Israelului, ci şi a palestinienilor înşişi.

Le aparţin lor să nu le dea copiilor soldaţi, nu să-i protejeze pe terorişti, aparţin criminalilor nemiloşi în sfârşit din inimă.

Palestinienii trebuie să treacă printr-un proces de exorcizare, ei trebuie să scoată diavolul din sufletele lor.

Doar dacă fac acest act civil pot obţine dreptul de a avea propria ţară.

Prin urmare, este greşit să credem că Palestina este legată doar de Israel.

Guvernul Israelului a făcut multe greșeli, armata sa a ucis cetățeni nevinovați, femei în vârstă și copii neajutorați, atât de mulți oameni cred pe bună dreptate că pedeapsa meritată pentru această țară este de a avea un vecin ca Hamas mușcă în fiecare zi.

Recunoaşterea Palestinei este pedeapsa pentru uciderea fără oprire a Israelului, dar pedeapsa nu poate fi darul altcuiva.

Palestinienii nu merită ca ţara să fie iertată pentru că nu au făcut nimic ca s-o merite.

Cunoştinţele occidentale riscă să creeze un nou Goliat la graniţa cu Israelul, o ţară feroce care ameninţă şi luptă de nenumărate ori.

Dar miticul Goliat era palestinian, deşi nu era arab, şi poate că a avea un monstru învecinat este destinaţia Israelului, care astăzi nu se compară cu David, bietul păstor evreu care şi-a salvat poporul prin uciderea lui Goliat.

Palestinienii tuturor erorilor lor spun chiar că Goliat şi David şi-au schimbat locurile.

Acum, slabul David este palestinian, iar teribilul Goliat este israelian.

Totuşi, soluţia nu se găseşte în legendele reciclării.

Cazul Palestinei nu implică doar Israelul, ci şi morala zilei

Palestina nu este pregătită să trăiască împreună cu restul lumii civilizate.

Asta e ideea.

Palestina nu este pregătită să trăiască împreună.

Palestina nu este pregătită să trăiască ca noi.