Memli Krasniqi şi standardul conform căruia PDK a eşuat

Demisia ca un act de responsabilitate, nu evaziune politică sau evadare

Demisia este momentul în care o persoană se măsoară pe sine, nu în propria sa putere, ci în măsura sa de moralitate. În politică nu este o plecare, ci o conştientizare, deoarece povara responsabilităţii trebuie lăsată să deschidă ţara către o altă energie. În acest sens, decizia lui Memli Krasniqi nu marchează sfârşitul unui ciclu, ci începutul unui standard care a lipsit mult timp de la viaţa politică din Kosovo.

Partidul Democrat din Kosovo a trecut prin cea mai gravă perioadă din istoria sa politică din noiembrie 2020. Arestarea lui Hashim Thaci şi Kadri Weselin nu a fost doar un act legal. A fost deschiderea fundațiilor emoționale ale unui partid care s-a construit pe sacrificiu, război și memorie colectivă a libertății. În acel moment, când o parte a societăţii a arătat bucurie ascunsă pentru trimiterea lor la Haga, PDK a intrat într-un vid moral care l-a şocat.

Cel care a preluat temporar a fost Enver Hoxhaj. A fost o sarcină imposibilă. A trebuit să gestioneze amărăciunea electoratului frustrat, să echilibreze ambiţiile interne, să se confrunte cu creşterea rapidă a Vetevendosje şi cu climatul public în care votul bucuros pentru Vetevendosje devenea politic. În patru luni a trebuit să pregătească un partid rănit pentru alegeri anticipate. Pierderea profundă nu a fost vina lui, dar el a rămas prima victimă a tranziției PDK. A plecat demonizat, nu pentru că a eşuat, ci pentru că partidul avea nevoie de unul.

În iulie 2021 a sosit Memli Krasniqi. A moştenit o povară pe care nimeni nu şi-o putea dori. El a trebuit să gestioneze resentimentele electoratului, în timp ce, în același timp, bucuria dușmanilor politici care au văzut căderea PDK ca o cădere a unei epoci. A trebuit să creeze noua confesiune de PR, să menţină figurile de război în viaţă cu conceptul “Liria are un nume”, să ofere fonduri pentru protecţia liderilor de la Haga, fonduri pentru partid, să păstreze municipalităţile în alegerile locale, să integreze structurile interne obosite şi să stabilească ordinea şi stabilitatea într-un organism care şi-a pierdut busola.

Pe lângă povara morală, Memley a moştenit tensiunea internă. A trebuit să gestioneze resentimentele lui Enver Hoxhaj, care candidase pentru președinția partidului în alegerile prezidențiale ale PDK din iulie 2021.

Acum, Memley a trebuit să aducă în jos miturile interne partidului cu grijă, nu submina demnitatea nimănui. El a avut de a face cu figuri puternice KLA care flirta cu VV, slab în public, dar puternic în conjunctură.

PDK, mai mult decât orice alt partid, a trăit mult timp sub umbra liderilor care nu erau prezenţi. Demisia lui Memli este prima încercare de a scoate partidul din acea umbră, cu toate rănile, fără a aștepta întoarcerea cuiva.

Este, de asemenea, una dintre slăbiciunile sale. Modul în care Ramiz Ladrovci a reuşit. Ladrovci a acţionat cu dualism deschis între Haga şi partid, stabilind o autoritate paralelă care nu a fost nici delegată, nici contestată. Memley a rămas blândă cu el când a fost stabilită linia. Această blândeţe a fost citită ca ezitare, chiar ca teamă, şi a deteriorat autoritatea sa într-un partid care depindea de luarea unei decizii ferme.

Această blândeţe politică a fost observată şi în legătură cu discoteca lui Vetevendosje.

În timp ce VV a exercitat agresiune verbală şi morală împotriva PDK, Memley, a păstrat un ton prudent, aproape precaut, care nu a creat niciodată contrastul necesar. Ce credea el despre o strategie liniştită, publicul a interpretat-o ca pe o lipsă de severitate. Într-un cadru politic în care brutalitatea uneori recompensează, el a rămas un om blând. Iar tandreţea conducerii, în vremuri de război politic, devine un moment de slăbiciune.

Dar cea mai mare provocare politică a ajuns la ultimele alegeri! Candidatul pentru primul ministru i-a fost dat lui Bedri Hamza, în timp ce el, în fundal, a rămas în urmă în conducerea campaniei. Acest experiment dublu a afectat percepţia publică. Se pare că liderul partidului a fost al doilea om în campanie. Și în percepția politică este realitatea. În ajunul alegerilor generale, Memley avea doar două căi -- fie pentru a deveni el însuşi candidat la funcţia de prim-ministru şi pentru a păstra întreaga greutate a partidului, fie pentru a pleca.

A ales să demisioneze.

Şi asta o face morală. Face parte din cultura politică. Pleci fără să te implici în conflictele din interiorul PDK. Pleacă când PDK l-a pierdut pe Mitrovica. Acesta este eliminat atunci când alegerile se apropie, și când partidul are nevoie de o mărturisire curată, nu o răbdare prelungită.

Demisia e frumoasă doar când devine conştientă. Iar Memli Krasniqi, nu se ţine de scaun, arată că adevăratul lider nu este cel care rămâne, ci cine ştie când e timpul să plece.

Nu închide ciclul. Deschide un standard.

Într-o țară în care nimeni nu dă responsabilitate, demisia lui Memli Krasniqi este primul act de responsabilitate. Într - o ţară în care conducerea este imitată, aceasta este rarele ocazii în care conducerea trăieşte. Într-o țară cu multe cuvinte și puține morală, el lasă în urmă un principiu.

Şi într-o ţară în care nimeni nu renunţă la putere fără să uite ruşinea, o demisie ca aceasta nu este doar un act. E o oglindă. Cei prinşi în spatele scaunului sunt mai clar văzuţi în acea oglindă astăzi decât cel care a ales să renunţe la ea. Deci demisia lui Memli Krasniqi nu este doar standard pentru PDK. Este o provocare pentru toată politica kosovară: care are curajul să-şi asume responsabilitatea şi care se teme de adevărurile sale.

Şi principiile, spre deosebire de mandate, nu expiră niciodată.