Ar trebui să numim copiii după bunici?

Este un obicei vechi, care vine dintr-o vreme când familia era privită ca un trunchi inseparabil, şi fiecare generaţie era o nouă ramură care trebuia să-şi amintească trecutul. Numele era o formă de onoare - un semn de respect pentru cei care ţineau familia în viaţă. Să pui numele unui copil pe bunicul era ca şi cum ai lăsa o parte permanentă din el să continue să trăiască.

Acest obicei are o frumuseţe specială. Numele bunicului sau al bunicii îi dă copilului o poveste înainte să o scrie pe a lui. E ca un fir invizibil care leagă generaţiile, un memento tăcut că nimeni nu trăieşte degeaba. Aceste nume sunt adesea pline de semnificaţii puternice - legate de virtuţile istorice, populare, pe care le preţuieşte familia. Când o persoană creşte cu un asemenea nume, poate că se simte mândră pentru că poartă memoria unei persoane care a fost iubită, respectată, poate chiar o figură lăsată în urmă.

Totuşi, această tradiţie are partea cea mai dificilă. În societatea de astăzi, unde noii părinţi caută autenticitatea, ei doresc ca copilul lor să aibă un nume unic, modern, care se referă la gusturile şi visele lor, adesea numele bunicilor este văzut ca o restricţie. Uneori, nume mai vechi, grele pe sunet sau străini, seamănă cu copiii ca pe nişte poveri.

Trebuie păstrată această tradiţie sau ar trebui să i se permită să moară cu timpul?

Poate că răspunsul nu este alb-negru. Există părinţi care aleg să - şi numească bunicul pentru că vor să - i păstreze vie memoria - o alegere iubitoare. Alţii aleg nume complet noi deoarece doresc să - i ofere copilului lor o identitate independentă asociată cu lumea în care va creşte. Există chiar şi momente când părinţii fac compromisuri: Ei folosesc numele bunicului lor ca un al doilea nume, păstrându-l în documente, și în fiecare zi folosesc un alt nume mai simplu sau mai modern. Decoraţiile nu sunt o idee de neglijat.

Important e că numele nu devine niciodată o povară. Un nume trebuie să fie un dar, nu o povară. El trebuie să dea copilului un sentiment de apartenență, dar nu opri zborul său. La urma urmei, numele este primul lucru pe care îl purtăm din est şi ultimul lucru care rămâne când plecăm. Este un act de iubire atât prin respectarea bunicilor, cât şi prin crearea unui nou nume.

Tradițiile nu sunt un obstacol atunci când le ținem deschise în inimă, dar ele devin împovărătoare atunci când se simt ca obligații oarbe. Ideea nu poate fi în numele în sine, ci motivul pentru care l-am pus. O facem pentru dragoste, sau pur și simplu nu rupe un obicei? Pentru că, în cele din urmă, copiii nu sunt o moștenire a numelor, ei sunt povești noi care așteaptă să fie scrise. /Periscopi/